Conu’ Mircea Horia Simionescu faţă cu tradiţia
În citadela literaturii române scrisă de oameni încă în viaţă Mircea Horia Simionescu e Maestrul Jocului. Postmodern in spiritum înainte de vreme, lucru pe care-l mărturisesc chiar postmoderniştii noştri cu acte in regulă care se revendică cu pioşenie de la el, ştie că în literatură s-a spus deja tot ce era de spus. S-a scris tot ce era de scris. Materia literară a fost epuizată. Astfel că lui, conştient şi apăsat de neputinţa întreprinderii unui act creator totalmente novator, nu-i mai rămâne decât să regândească, să destructureze modelele livreşti pe care le are le îndemână, pentru a le restructura într-un mereu fecund joc experimental.
Ori tocmai acest lucru se întâmplă în “Dicţionar onomastic”, primul volum al tetralogiei “Ingeniosul bine temperat”, apărut în 1969. Cartea se construieşte ca un “metaroman, un roman al numelor proprii, care sunt adevăratele lui personaje” (N. Manolescu). Deşi nu îi putem trasa o descendenţă literară precisă din cauza închiderii vieţii culturale în graniţele blocului sovietic pe care a exercitat-o regimul comunist, există la Simionescu o anumită viziune asupra stării literaturii reperabilă şi la ficţionari precum J.L. Borges sau Italo Calvino. Această viziune, care circula în perioada ’50-’70 ca un soi de spiritus saeculum, viza moartea literaturii mimetice, inaplicabilitatea romanelor de tip document social, moral sau individual, care îşi epuizaseră forţele şi semnificaţia.
La Simionescu, cauza acestei epuizări stă în faptul că literatura, aşa cum am fost obişnuiţi să o închipuim, nu îi mai oferă cititorului soluţii de existenţă: O operă literară este o mostră a experienţei umane şi, ca atare, ea trebuie să propună o soluţie oarecare de a fi. Se fac fraze frumoase, se alcătuiesc povestiri interesante, se scriu romane ce pasionează pe cititor; dacă cel venit nu descoperă în ele un sistem de cuburi şi forme care să demonstreze o soluţie de existenţă, o modalitate oarecare de cuprindere a lumii, plăcuta înfăţişare a lucrurilor nu depăşeşte interesul unui bun reportaj.
În aceste condiţii şi în lipsa unei soluţii de existenţă proprii, Mircea Horia Simionescu îi propune cititorului un joc cu şi de-a literatura, care, dacă nu răspunde unei necesităţi existenţiale, e cel puţin delectabil şi îl ajută pe acesta din urmă să îşi formeze un ochi critic cu care să chestioneze permanent ce îi oferă imensa catedrală a beletristicii. Susţine, în chiar prefaţa la “Dicţionarul onomastic” că a aflat, prin acest volum, o ieşire onorabilă din impasul în care se află de la o vreme materia literară [...] o literatură pentru timpul nostru (scurt), pentru secolul care face cu tifla luceferilor galaxiei Gutenberg! [...] o literatură foarte încrezătoare încă in literă, în silabă, în cuvânt. Cuvânt, în contextul “Dicţionarului”, s-ar traduce prin “nume”, căci cartea e scrisă pornind de la sugestiile vizuale, auditive sau evocatoare pe care i le deşteaptă un anumit nume, pentru a crea în jurul acestuia un veritabil personaj literar. Iar ieşirea onorabilă din impasul în care se află literatura, nu reprezintă altceva decât reciclarea, de pe o poziţie critică, a unei suite impresionante de teme, motive, artificii şi mijloace romaneşti, deconspirate, parodiate şi în ultimă instanţă demitizate sub ochiul amuzat al cititorului - participant invitat şi activ la Joc.
Fundamentul pe care îşi ridică M.H. Simionescu construcţia “Dicţionarului” este convingerea că fiinţele de hârtie, născocite de literatură pe întreg parcursul ei milenar sunt doar cópii în oglindă, mai fidele sau mai distorsionate, ale fiinţelor din carne şi oase. Arta imită, aşadar, viaţa, sau se naşte din ea. De aceea, personajele lui Simionescu sunt în egală măsură fiinţe de hârtie şi fiinţe de carne; eroi de epopee şi posibili vecini de bloc. Şi tot de aceea, unul dintre scopurile declarate ale cărţii sale este de a îmbina evocarea vieţii cu studiul artei, de a construi ceea ce el numeşte un manual de viaţă.
Simionescu îşi asumă, în acest sens, un dublu rol: de autor şi de cititor. Ca autor se vădeşte un fin observator al firii umane, un savant taxonomist care, pornind de la convingerea că nu pot fi pretinse identităţi între oameni, dar că faptul de a purta un nume oarecare influenţează evoluţia ulterioară a purtătorului, cam în acelaşi fel în care niciun trandafir nu este identic cu altul, dar trandafirii, în general, se deosebesc printr-o serie de particularităţi de restul florilor cu alte nume, clasifică şi descrie cu meticulozitate „speciile” umane, în funcţie de sugestiile pe care i le transmit numele lor. Iar ca cititor îşi asumă rolul unui bibliotecar universal, care trasează linii conducătoare prin cultură, pune indicatoare şi împarte hărţi, pentru a marca traseul literar pe care l-au parcurs „speciile” indexate de el în “Dicţionar” şi a semnala punctele de convergenţă, dar şi divergenţele dintre artă şi viaţă. Pentru asta, apelează la tradiţia literară anterioară atunci când işi construieşte propriul sistem ficţional, provocând constant modelul să-şi dezvăluie schema interioară, osatura pe suportul căreia va lipi noi ţesuturi fantezist alcătuite.
Jocul cu literatura, presupune, însă, mai înainte de toate, o coborârea a acesteia de pe soclul pe care a urcat-o tradiţia academică, o demitizare care să aibă ca efect des-ţepenirea materiei literare care urmează să fie convertită într-un aliaj maleabil, propice experimentelor ludice reconstitutive. Iar pentru un scriitor cu imaginaţia fantastică a lui Mircea Horia Simionescu modalităţile de înfăptuire a demitizării sunt aproape infinite, motiv pentru care, fireşte, nu ne propunem să le epuizăm:
• parodia, fie a unor specii narative consacrate- “Geo sau ridicarea la pătrat” - o parodie a povestirii picareşti, “Luca” este o miniatură comică de roman epistolar, “Norul de argint”, o nuvelă science-fiction, “Turnurile”, un roman fantezist, “Jesus sau dublul de peste mări” se construieşte ca o nuvelă poliţistă, ş.a.m.d.- fie a unor portrete literare tipologizate -ca cel al Aculinei, eroină tipică de roman realist-balzacian-, prin mimarea, până la un punct, a retoricii şi stilisticii modelului parodiat, însă cu schimbarea perspectivei în sens comic.
• punerea în contradicţie,- în epoca emancipării reale a femeii, Galateea P. este un tip obişnuit. Îşi creşte exemplar cei patru copii, casa ei pare o vitrină bine aranjată. Îşi iubeşte soţul, pe care îl îngrijeşte cu o afecţiune mai curând demonică decât demonstrativă[...]-, prin construirea unui portret care neagă punctual fiecare trăsătură specifică etalonului; noul personaj literar ia fiinţă apăsat de conştiinţa celebrităţii celui vechi şi tocmai de aceea în ciuda lui, punând între sine şi celălalt un spaţiu care să-i permită să-şi revendice autonomia şi legitimitatea.
• reluarea, în contextul epocii moderne, a unor motive emblematice pentru literatura europeană, ca în cazul fragmentului “Bulion”. Aici, coborârea dantescă în Infern echivalează cu pătrunderea unui jurnalist înarmat cu un caiet de notiţe într-un laborator care se ocupă cu studierea microbilor de cultură, sub călăuzirea vergiliană a unei tinere cercetătoare. Recontextualizând, Simionescu nu parodiază (deşi dialogul dintre jurnalist şi cercetătoare este departe de a fi lipsit de umor), ci aduce modelul arhicunoscut mai aproape de orizontul de înţelegere al cititorului vremurilor noastre.
• în plus, mai uzează de o mulţime de alte artificii meta- şi para-literare menite fie pur şi simplu să-l amuze pe cititor, fie să confere punctului său de vedere o brumă de legitimitate, fie, în numele Atotputernicului Joc –căci în harababura de idei dezlânate care poate părea cartea, sensul îl dă Jocul-, inserate doar din plăcerea de a ,,condimenta” ficţiunea cu încă o găselniţă pe care o expune ca pe o podoabă, fără vreun sens utilitar: citate inventate în stil borgesian, autori şi cărţi fictive regăsibile, mai târziu, în “Bibliografia generală”, calambururi, mici glume erudite, inserţii de anunţuri de mică publicitate şi fragmente de fapt divers à la Caragiale, pasaje –reale sau fictive- din articole de ziar, aforisme, ş.a.m.d.
Ansamblul metaromanului, însă, în ciuda arsenalului impresionant de mecanisme de reciclare a tradiţiei literare şi a tonului glumeţ şi persiflant în care este scris, nu rămâne doar la stadiul de carte de ,,comedie a literaturii”, contrar părerii lui Eugen Simion. “Dicţionarul onomastic” este, de fapt, o operă ficţională de sine stătătoare, care înfăţisează un nou mod de a privi şi de a se raporta la literatură: cu perfectă luciditate. Din această luciditate provine o deplină libertate în numele căreia autorul poate sparge fără constrângere orice normă, atunci când constată că norma nu mai e aplicabilă. Când vezi şi înţelegi totul poţi face orice, îţi poţi descărca de pe umeri sacul cu povara tradiţiei şi poţi scotoci prin el în voie, căutând capete de aţă din care să-ţi făureşti propria ţesătură, lucru pe care M.H. Simionescu ni-l demonstrează cu peste măsură. Şi tot împotriva obiceiurilor obşteşti împământenite în atâta amar de veacuri literare, citind “Dicţionarul onomastic” n-ajunge să-ti pice cu tronc cutare sau cutare personaj din carte ( deşi aproape toate remarcabil alcătuite), ci tocmai autorul. Simionescu, de care începe să-ţi fie drag ca de un bunic totodată înţelept şi ghiduş, ca de un profesor bătrân dintr-aceia care, mai mult decât să-ţi ofere informaţie în calupuri, îţi schimbă felul de-a privi, ca de-un prieten caustic care, la o bere, te face să râzi pe înfundate sau în hohote de câte o „ţicneală” a vreunui cunoscut, ca de toate aceste personaje „din viaţă” la un loc.