Meta-contemporaneitate şi brainstorming sintetic
Două cărţi distractive, „instructive”, creative, reprezentative şi lipsite de potenţial. Dar bune.Raportate la cele din Statele Unite, cultele literare ale drogurilor şi desfrâului sunt relativ reduse pe la noi, acestea fiind printre puţinele pe care le-am găsit să fie contemporane şi revelatoare în felul lor. Românesc.
Efortul lui Ionuţ Chiva de a dovedi nu-ştiu-ce în 69 e remarcabil. Personajul e prezent (nu real), expresiv (nu comunicativ), impulsiv (nu în mod pulsatoriu ci corpuscular). Ce face din el un stimulent mental bun e ceea ce mi se pare că îi ratează lui Chiva romanul. Adică faptul că, la fel ca sexul cu un fetişist, 69 promite dar nu livrează greaţa aia pe care ar trebui să o nască în tine, ceea ce, raportat la roman, înseamnă că are o lume restrânsă la senzaţii convingătoare, de toate naturile care încearcă dar nu reuşesc să se asambleze într-o formă de teorie (non)existenţială.
De cealaltă parte, cartea lui Dragoş Bucurenci e una a senzaţiilor mărunte şi independente (voită astfel, cred) care îţi mişcă imaginaţia pe frecvenţa lor datorită impulsurior fermecătoare, induse în ritmuri sintetice, ca o seară de Jean Michel Jarre după trei energizante şi ceva acid. E tremurătoare, săltăreaţă, armonic-dansabilă (uneori), dar nu e roman. E un hibrid fascinant, un demers către o civilizaţie distinctă, care fascinează prin elementul underground, dar care nu reuşeşte, însă, datorită efortului de a nega necesitatea acelei împotmoliri numită generic „final”. Bucurenci vrea neapărat ca ceea ce scrie să nu se contureze într-un roman, făcând astfel apel la o formă de teoretizare care îi strică naturaleţea.
Sunt, fiecare în felul său, cărţi de depravare, instructive în acest sens. Poate că singurul lucru care mă opreşte să le dau calificativul „anarhist” rămâne Chuck Palahniuk, tipul care a scris Fight Club, şi încă vreo câteva alte cărţi şi care înţelege literar demersurile de tipul celor pe care le fac cele două carti în discuţie. Da, Palahniuk ăsta sintetizează genul lui de literatură ca un elev de nota 8 care vrea să vadă cât îi ia unui şoarece -a se citi om- să îşi roadă coada de foame. Avem un şoarece şi o coadă, pe cand cele două cărţi au fiecare şoarecele lor şi, başca, o mulţime de cozi ascunse în rumeguş, pentru ca autorii, doi tocilari de nota 9, să poată vedea cât îi ia şoarecelui să realizeze că mai sunt şi alte cozi decât a sa. O reminiscenţă nu prea utilă a literaturii europene, intenţia asta de a demonstra totul prin propriul ego.
Fabulez, dar pentru două cărţi de tipul sex, drugs and rock'n'roll, în ambele lipseşte complet rock'n'roll-ul (exceptând nişte referinţe anemice), drogurile sunt simple menţiuni în 69, iar sexul e echivalentul pornografiei proaste în RealK. Nu sunt subiecte vitale ale unui roman dar aici lipsa lor se simte cum se simte în viaţa reală.
Există, totusi, în fiecare dintre cele două opere un factor care le face semnificative pentru genul lor, nişte încercări bune, care deschid o gamă largă de posibilităţi.
Chiva, spre exemplu, face una dintre cele mai relevante trimiteri literare posibile, şi anume la Heinrich Böll-Confesiunile unui clovn, trimitere care pune toată naraţiunea în perspectivă, făcând din ea o digresiune de dialog la bere în Argentin, cu un timp complex de redactare-relatare, timp împrumutat complet din Confesiuni şi transpus atent. Dacă ar fi şi un pic mai verosimil, romanul ar fi foarte, foarte bun.
Dragoş Bucurenci joacă un rol mult mai avansat. El adună toate senzaţiile astea ideale pe care le rescrie în serii de pete plastice. Deşi acţiunea lui e mult mai vizibil lipsită de scop, viteza de digerare o apropie memorialisticii, ceea ce îmi pare a fi un plus daca avem în vedere că exploreaza senzaţii pe care mulţi cititori nu le vor experimenta la prima mână. Este în felul ăsta un roman iniţiatic, în care eşti permanent îndrumat, testat şi consultat, la sfârşit fiind chiar activ în acţiune, lucru care te scoate din sărite dar te impresionează. Pe lângă asta, mai are şi o parodie superbă a Genezei şi o mulţime de informaţii utile. Şi apoi, să fim sinceri: campania ecologistă Mai mult verde e mult mai amuzantă dacă te gândeşti la carte. Că altfel…
Fetişismul lui Chiva, vulgar, de bodegă, pare un plus realistic dar este lipsit din plin de tonul şi siguranţa omului care s-a dus până acolo şi s-a întors (vorba vine). Imaginile şochează doar ca imagini, pentru că în punctele de maximă perversiune literară, Chiva se comportă ca o domnişoară, după cum face şi personajul-narator. Lucrurile pe care Bucurenci le are, tot din plin, simţul frapantului însoţit de simţul măsurii şi o înclinaţie deosebită spre atitudinea experimentată, ideală cărţilor de curiozităţi nasc şarmul, structura mentală, devenirea şi mesajul literar relevant. Adică tot ce decurge din scrierea nemediată, care ar trebui să fie condiţia auto-impusă a genului pe care îl abordează.
Sunt însă de avut, volumele astea două. Prea puţin putem spune că sunt de judecat altfel decât rupte din context şi privite ca ceea ce sunt: un roman meta-contemporan (prost) şi un brainstorming sintetic.
Să nu uit să mentionez, astea sunt cărţi pe care le citeşti împotriva recomandărilor. Eu am primit suficiente păreri (nesolicitate) împotriva ambelor încât să nu trebuiască să mă ating de ele. Nu pierzi nimic dacă nu le citeşti, probabil, dar câştigi din efortul de voinţă pe care îl solicită. Mai şi pricepi posibilităţile limbii române dacă eşti atent.