Ursul din containăr

S-ar putea scrie cărţi întregi despre viaţa lui Marius Ianuş , dar acest articol o să se ocupe de o latură mai puţin cunoscută a activităţii sale, şi anume de cea poetică. Mai exact, de volumul Ursul din containăr, apărut în 2002 la editura Vinea. În lumea literară, Marius Ianuş se află în poziţia ciudată (unii ar zice nefericită) de a fi cel mai talentat poet al unei generaţii ai cărei poeţi nu au prea fost talentaţi. Asta explică de ce consensul critic la apariţia volumului din 2002 poate fi rezumat ca: „de bine de rău Marius Ianuş e talentat, (aici criticul ridică din umeri) rămâneţi în continuare cu ochii pe el.” Un scurt inventar al volumului dă următoarele rezultate:

Ursul din containăr (un film cu mine), ciclul care dă titlul cărţii, se prezintă ca o cronică de zile negre în stil fracturist. Pentru cei neiniţiaţi, fracturismul este un curent înfiinţat de poeţii Marius Ianuş şi Dumitru Crudu şi care a căpătat suficienţi adepţi atât în poezie cât şi în proză. Dotaţi cu un manifest esenţialmente inofensiv (atâta timp cât nu e luat prea în serios) şi reclamându-şi ca precursori pe Ezra Pound şi generaţia beat, fracturiştii propun o poezie a cotidianului derivată din experienţele poetului şi nu din cultură. „Păi bine dom’le” or să înceapă unii, „Păi bine Radule” or să zică alţii, „Păi bine bă” câţiva or să continue şi restul or să tacă, dar foarte nedumeriţi, „cum poţi să iei ceva de un banal, pardon că zic aşa, orbitor, şi să-l vâri în manifeste, vopsit în culori de revoluţie? Că poetul trebuie să se folosească de problemele lui, asta am mai auzit-o până acum spusă şi de alte guri.” Ce-i drept, dragă Cititorule, un lucru ca ăsta poate părea ciudat, dar nu trebuie să se uite de experimentul cu postmodernismul care a avut loc între graniţele României. Venind pe urmele lui, e lesne de înţeles apariţia curentului, tot aşa cum redescoperă victimele vreunui tsunami râşniţele de cafea şi apa potabilă. Să revenim.

Ursul din containăr este structurat ca un şir de secvenţe, patruzeci la număr, legate între ele printr-un fir epic simplu dar surprinzător de eficient. Ianuş se foloseşte de mecanismul unei călătorii delirante, desfăşurată pe parcursul a câteva zile pentru a înrăma toate poemele-episod. Subtitlul, un film cu mine, e potrivit: multe dintre secvenţe au o derulare aproape cinematografică, iar unul din mecanismele textuale preferate ale autorului—segmentarea versurilor la intervale neobişnuite dar ritmice—încearcă să recreeze o desfăşurare stroboscopică. Că tot veni vorba de mecanisme textuale, trebuie menţionat ceva şi despre retorica lui Marius Ianuş. În ciuda legăturilor cu Alan Ginsberg şi Ezra Pound, reclamate în manifest, poetul cu care Marius Ianuş se aseamană cel mai mult este Bacovia. Poezia lui Ianuş e bolnavă de un suprearealism crâncen, nevrotic, versurile sale sunt ticsite de vagoane de personal, de oraşe mici în mizeria lor (indiferent că e vorba de Bucureşti, Braşov sau vreun altul), tot pulsul poeziei lui e unul febril, nesănătos. Chit că în această scriere Ianuş nu se ridică la nivelul lui Bacovia, asemănarea e lesne observabilă, până şi tehnicile textuale fracturiste pot fi regăsite în lucrările mai târzii ale poetului simbolist. În fine, cert e că desfăşurarea epică împreună cu unitatea stilistică propulsează lectura peste diversele momente slabe, dar în acelaşi timp trebuie spus că multe dintre poeme se desfac imediat în elementele componente atunci când sunt scoase din context, ceea ce face citarea lor mai dificilă. Să încercăm, totuşi.

Într-o noapte când zdrăngăneau stafiile/ ca nişte sticle goale pe trotuar/ când frumoasele îşi lepădau cu foşnete iile/ şi vocile sunau ca într-un pahar,// într-o astfel de noapte acustică/ eram beat şi ursuz, teleleu începe poemul care deschide ciclul, stabilind totodată şi tonul lumii în care restul poemelor se vor desfăşura. Sunt absolut sigur că mă urmăreşte ceva/ cu dinţii făcuţi din cuţite/ O arătare înfofolită/ în dinamite, continuă, în plin avânt paranoic, cea de-a doua poezie: Pe spinarea elefantului nopţii/ o stea tare şubredă/ scoate limba la mine de-un cot. ş.a.m.d. Cu toatea astea, momente în care realitatea nefiltrată se impune în ciuda delirului nuanţează lucrurile din loc în loc. Cel mai bun moment de genul ăsta se găseşte într-a patra poezie din ciclu-—naratorul se trezeşte într-un container REBU şi e interpelat de câţiva gunoieri: -Ăsta-i Ianuş – înjura România la televizor. Bă!/ tu înjuri România?! oasele mă-tii în cer!/ Ca un urs prins în cuşca de fier/ încep pe sub răni să disper.// - Semăn, zic, da’ nu-s eu. - Bolintinu!/ Mă caut—nu mai am bolintin, nici nimic./ - Stai să vezi, zic, că pot să-ţi explic. Şi/ sar şi pe-acolo mi-e drumul. Alte intercalări ale realului sunt mult mai puţin fericite (poeticeşte vorbind) şi aici se observă una dintre slăbiciunile cele mai mari ale poemelor din acest ciclu: comentariul social. Este incredibil de greu să faci comentariul social relevant poetic, este însă şi mai dificil, dacă nu imposibil, să faci relevant poetic comentariul politic. Iar comentariile lui Marius Ianuş în ambele direcţii sunt fie, în cel mai bun caz, puerile, fie, în cel mai rău caz, vulgare şi atât. Nu ştiu cine se apucă să scrie versuri ca Formez numai zero -/ ce-mi mai rămâne/ între aceste leşinături de compatrihoţi? sau Slugoi graşi,/ înfăţişaţi în mătase,/ tăinuiţi de anale SS/ Minţi de porc,/ lăfăite în case/ -stadion,/ îmbătaţi de succes sau întreaga secvenţă XXXI, crezând că scrie poezie. Dar, deşi nefericită, prezenţa lor nu inundă multe din părţile bune ale volumului. Figura mamei, care domină poemele, erupe în cel de-al XX-lea, Jigodia disperată în care a sperat mama, punctul culminant al ciclului, atât la nivel epic cât şi la nivel liric Mama nu va uita/ niciodată cărarea/ spre leagănul în care/ mă vântură/ uitarea/ spre leagănul de piatră/ în care zac,/ zdrobit,/ ca un pitic,/ copilul cel mic,/ jigodia disperată în care/ a sperat mama. Poemul este printre puţinele care pot sta pe propriile picioare, fără să necesite explicaţii contexuale.

După încheierea ciclului Ursul din containăr urmează câteva pome răzleţite, majoritatea slabe. Legi rupte, chitanţe care nu ne mai folosesc începe bine, dar îşi pierde tot avântul într-o direcţie facilă: Unde sunt bărbaţii aceia care nu aveau oase,/ confundându-se cu marea în drumul lor,/ iubind în pripă, în trecere, de parcă ar fi fost trimişi/ să omoare pe cineva...?

Ultima parte a volumului e ocupată de un alt ciclu de poeme (douăsprezece în total), Legatul lui Ianuş, un pseudotestament, unde îl găsim pe Marius Ianuş cu un lirism de o calitate mai bună. După părerea mea, ciclul conţine cele mai bune poezii din volum, cum ar fi Nu e nimeni aici, dar va fi bine: Memoria m-agaţă!/ întinde telefoane/ la care nu e nimeni/ la fel ca în trecut/ sînt eu/ robotul/ care/ îmi spune/ „va fi bine!”?/ sînt eu/ cel ce/ imită/ fundalul/ gros/ de ploi? sau Şi totuşi, iubirea: Domnicăi/ n-o să-i las nimic/ ea-mi stă-n/ culcuşul dintre vine/ pe nori de perne,/ în plin somn/ o iau cu mine (...) iar altor oameni nu le las/ mai mult decât au vrut din mine. Se păstrează însă proporţiile, astfel că majoritatea poemelor din ciclu pot fi trecute cu vederea.

Ce concluzie să trag, deci, din volumul ăsta, dragă Cititorule? Că Marius Ianuş e talentat şi scrie bine, da. Câteodată. Ciclurile de poeme se folosesc de prea multe cârje, însă, pentru a mai fi profund lirice şi toate intercalările socio-politice îşi spun cuvântul. Impresia finală pe care ţi-o lasă volumul e vagă şi până la urmă nesatisfăcătoare, ca şi cum cineva ar fi turnat un deget de vin bun într-un pahar cu apă. Există şi păcate mai mari. Dar nu multe mai triste.