Editorial
Also sprach Adrian Haidu
Azi nu mai citeşte nimeni. Dacă nimeni nu mai citeşte, atunci nimeni nu mai citeşte scriitori români contemporani. Dacă nimeni nu citeşte Scriitori Români Contemporani atunci nimeni nu mai citeşte Agopian, Cărtărescu, Foarţă, Simionescu etc. Pentru că, in fond, nimeni nu mai citeşte şi e firesc. La o adică de ce-ar mai citi cineva? Ce are atât de preţios Măria-Sa scriitorul, ca să se mobilizeze toată lumea şi să-nceapă toţi, posedaţi de nimfele literaturii, să cotrobăie animalic librăriile? Ce e atât de important într-o carte de literatură? Ce se spune acolo atât de esenţial încât să le pară rău celor care mai citesc încă şi să vadă în lipsa de lectură colapsul lumii civilizate? Vă spun: nimic. Nu e nimic atât de crucial în literatură cât să nu poată fi ignorat fără prea mari procese de conştiinţă. Poţi să ai o viaţă frumoasă şi demnă şi fără să-l fi citit pe Dostoievski. Poţi să fii deştept şi fără să fi auzit de Proust şi poţi să fii frumos (fetele ştiu asta) şi fără să fi parcurs cărţi cu sfaturi de înfrumuseţare. Nu mai citeşte nimeni! Spectaculos. De parcă lumea n-ar fi făcut în lunga ei istorie decât să citească, de parcă noilor născuţi li s-ar fi transmis odată genetic dragostea pentru literatură (filo-logia), simţăminte pure, dar astăzi, vai, atât de rare.
Şi-apoi să crezi că să citeşti literatură e îndeajuns ca să fii un om educat, înseamnă să fii naiv ca o primată. Sau că literatura e scrisă numai pentru a-i distra pe cei câţiva care-o citesc şi că scopul ei e să amuze sau cel mult să stârnească plăceri semi-profunde în metabolismul citititorului, e nu mai spun ce. Asta ar însemna că un om care se dedică exclusiv literaturii (există şi asemenea nefericiţi) nu face decât să huzurească toată viaţa dumisale în subtile plăceri beletristice. Oricât de subtilă ar fi, plăcerea tot plăcere rămâne, adică vid. Anunţăm pe cei care cred că sunt mai deştepţi dacă citesc întreaga Comedie Umană că acest lucru e foarte improbabil şi că edificarea lor culturală ar fi mai certă dacă s-ar rezuma doar la Moş Goriot şi la Iluzii pierdute. Restul e, cum să spun, literatură. Şi literatura, când ai pentru ea respectul mistic pe care ţi-l inculcă profesoarele de liceu, nu face decât să tâmpească.
E, de altfel, timpul ca generaţiile mai noi să descopere şi restul lumii şi să întoarcă nepăsători umărul bibliotecii lui Şora. Ar trebui să se ocupe de canotaj, de plimbat câinii, de manageriatul alimentar, etc. dar nu de literatură. Prea multă lume se ocupă de literatură: uitaţi-vă câţi studenţi sunt la secţiile filologice de la Facultatea de Litere în timp ce locurile la Fizică sau la Chimie abia dacă se ocupă. Avem un aşa funest respect pentru literatură: nu înţeleg suprema preţuire pe care le-o purtăm scriitorilor, nu înţeleg valurile de aprecieri admirative care le provoacă în România până şi cel mai peticit om de litere şi mai ales nu-nţeleg cum de ajunge literatura să-ntreacă în prestigiu toate celelalte ştiinţe, care sunt, spre deosebire de ea, cu adevărat folositoare. Avem rareori apetenţe pentru ştiinţă; aşteptăm cu toţii salvarea de la literatură în jurul căreia creem o adevărată slugarnică mitologie, am fi in stare să dăm mecanica cuantică la schimb pe Luceafărul. Între un fizician şi un poet l-am alege pe poet, între un chimist şi un prozator l-am alege pe cel din urmă în urma unui obicei funest de a vedea în literatură mai multe decât poate să dea. Inginerii sunt o glumă, arhitecţii sunt rari, fizicienii nu ne interesează, dar avem în schimb pe destoinicii oameni de litere care vorbesc cu nonşalanţă la nesfârşit despre caracterul precar al politicienilor, despre importanţa virtuală a scriiturii pe blog, despre cum dincolo de graniţe lumea e civilizată şi apreciază literatura la adevărata ei măsură, oameni nostalgici care, pentru a-şi ascunde sictirul scriu memorii şi dau interviuri înduioşătoare prin zecile de reviste conduse de redactori frustraţi că nici un scriitor român n-a primit Nobelul.
Nu se citeşte? Fals. Se citeşte mult sau pe sărite, interesat sau dezinteresat, cu extaze sau din plictis, din snobism sau interes naiv, adânc sau superficial, în metrou sau în fotoliu contemporani sau clasici, orientali sau occidentali, proză sau poezie şi uneori din amândouă. Doar că cei care citesc cu adevărat nu-şi pierd timpul în Piaţa Constituţiei cu lista de lecturi atârnată de gât. Şi se citeşte în ciuda faptului că literatura nu e bună de nimic. Şi pentru că literatura nu e pentru nimic bună, atunci nici Scriitorii Români Contemporani nu ne sunt prea folositori. De ce-i citim atunci? Pentru că ne arată, oricare dintre ei, cât de frumos e să nu fii cititor, ci sa stai de cealaltă parte a actului lecturii, supunându-i pe alţii propriilor migrene.