Pe la mijlocul anilor '30, izolat într-un oraş de provincie din Polonia, un oarecare Bruno Schulz scrie o carte despre cum poţi să îţi înşeli creatorul. N-ai cum sa-l imiţi sau să-i iei locul, dar îţi rămâne, divulgă Schulz, creaţia subversivă, cea a procedeelor ilicite, menită escrocilor şi ereticilor. Si cum scrisul este un astfel de procedeu, scriitorul îşi ilustrează teoria chiar prin cartea în care şi-o expune. Numai că o creaţie ce recurge la metode necurate nu poate fi decât inferioară şi plină de neajunsuri. De unde mulţimea de făpturi mutilate şi compozite, alcătuiri precare şi instabile ce se asamblează din cioturi felurite, mai mult germeni de creaturi sfidând orice ambiţie de a mima mecanismele realului. Personajul reprezentativ al "prestidigitaţiei metafizice" este manechinul, îmbinare artificială şi efemeră, un soi de surogat al umanului. Schulz le refuză personajelor sale profunzimea, iar urma de spiritualitate ce li se imprimă e denunţată de el însuşi ca simplu truc. Cele mai multe
dintre ele par mai degrabă emanaţii ale unui cadru material ales, iar duhul lor contrafăcut rămâne plat si fix aşa cum manechinul rămâne captiv expresiei ce i se întipăreşte.
Si totuşi Bruno Schulz scrie şi o autobiografie. Una reală, dar şi fantastică, în care lucrurile se transformă şi se indică între ele neîncetat, în care orice închegare a materiei durează numai un moment. Ceea ce este posibil pentru că ficţiunea se expune pe sine ca atare, pentru că Schulz îşi demască impostura, iar ceea ce citim nu se vrea decât ceea ce este: o lume artificială în care referentul real persistă doar ca dat iniţial, creaţie primară peste care se poateimproviza.
În plan textual, corespondentul scriitorului este personajul tatălui, propagator al creaţiei ilegale ale cărui experimente cu forme de viaţă originale pun în abis experimentul literar în care sunt înscrise. Pentru Bruno Schulz, literatura apare deci ca un soi de corupere a materiei în scris, ca modelarea ei pe hârtie: de la viziunea explicită a cărţii până la concreteţea apăsătoare a scriiturii, toate nivelurile cărţii sunt subordonate acestui crez. Adică Bruno Schulz scrie o carte despre cum îţi poţi înşela creatorul făcând literatură.
Alexandra Zimnicaru
Manechinele -- Bruno Schulz
Mi-e ingrată meseria de a dezvălui aspecte interesante şi de suprafaţă despre un oarecare autor ce-a scris o oarecare carte, cât să stârnesc interesul asupra ei şi să nu-i trădez lui trucul. Îmi vine cu atât mai greu când e vorba de Manechinele lui Bruno Schulz, volum ce nu ar trebui ’introdus’ cu argumente si temenele cvasi-literare, mai degrabă cu câteva cuvinte despre acel extraordinar secol 20, cu a sa bizară (ca să nu scriu ’inexplicabilă’) perioadă interbelică. Bruno Schulz e una dintre sutele de mii de figuri anonime din fotografiile celui de-al doilea
război mondial, care nu vor înceta să te bulverseze cu o emoţie amalgamată de istorie recentă, dar nu impresie contemporană, şi de traumă mentală colectivă ce o vei lăsa moştenire urmaşilor
tăi. Bruno Schulz a fost mai mult decât pictorul împuşcat în stradă de un ofiţer german în noiembrie 1942; la fel şi ceilalţi două sute de oameni care au căzut odată cu el.
Dar prozele de-aici nu sunt scrise de o victimă a războiului, ci de către un cetăţean retras, de naţionalitate incertă (Drohobîci, oraşul natal şi în care a locuit aproape toată viaţa, a fost teritoriu polonez, sovietic şi ucrainean), preocupat de pictură şi literatură, care-şi trecea timpul observând oamenii. „Fac calcule şi măsurători, ce ar putea echivala cu suma negativă a aşteptării, care se concentrează într-o încărcătură uriaşă de electricitate negativă, ce ar putea egala catastrofala depresiune barometrică.” Citez de pe a 231-a pagină pentru că această cronică ar trebui să semene mai degrabă cu o vizită în librărie şi o lectură aleasă arbitrar, începută aleatoriu „de unde se deschide cartea”. Manechinele poate constitui cartea-surpriză de căpătâi, evenimentul literar pentru care se vor organiza conferinţe şi se vor ţine colocvii în mintea ta, pe care nu vei şti cum să o dai mai departe, cum să o recomanzi fără să-i faci o nedreptate. Pot evita să o discut. Prefer să cred că nu am înţeles-o, decât să
încerc să anulez distanţa misterioasă pe care ţi-o impune un text modern, chiar dacă nu contemporan, care se adresează nu sensibilităţii tale ’artistice’ etc., ci problemelor de sensibilitate pe care le ai.
Iar pentru coperta a patra, devin descriptivă ca să pot fi concisă – proza lui
Bruno Schulz e saturată, senzorială, coloristică şi meteo-sensibilă, minuţioasă şi redundantă, excelentă în detalii şi totuşi discretă. Pentru că nu mai avem inocenţa şi ignoranţa necesare unei asimilări fără detectarea unor spirite afine, trebuie menţionaţi Kafka, Musil, Canetti, chiar Blecher. Bizareria şi absurdul sunt pretutindeni însoţite de o ironie ingenuă, căci nu ştiu cum altfel s-o numesc, metamorfozele sunt fascinante ca întotdeauna, dar sunt descrise cu
acurateţe, cu calmul ştiinţific şi cu schiţa în cărbune, iar atâta vreme cât încă îţi mai găseşti cuvintele, creaţia şi moartea, succesiunea anotimpurilor şi timpul nu sunt lucruri de speriat.