Adrian Haidu

Inimă sfărâmată

Dacă l-ai fi întrebat pe autorul romanului Inimă sfărâmată: "La ce dracu' te-ai gândit când ai scris aşa ceva? Şi mai mult, ai gândit ceva când ai publicat ?" - nu te-ai fi aşteptat la vreun răspuns, mai ales la unul inteligent. Dacă te uitai la chipul lui, nu o puteai face mult timp. Maxim câteva secunde, după care întorceai privirea brusc, ridicând în acelaşi timp mâinile, reprimându-ţi apoi gestul, realizându-i inutilitatea. Sprâncenele însă îţi rămâneau într-o poziţie ciudată, nici ridicate, nici orizontale, sprâncenele parcă luau forma spiroidală a nasului autorului romanului Inimă sfărâmată.

Inimă sfărâmată... de ce ai alege un asemenea titlu? Te intrebai şi rămâneai aşa, în dubii, ca personalitatea dubioasă din faţa ta. Câte asemenea întrebări aveai în arsenal? Şi totuşi, o singură întrebare îţi rămânea rezervată. De ce ai citit romanul? Din curiozitate, îţi răspundeai. Şi atunci, e posibil ca şi autorul să fi fost mânat de aceeaşi curiozitate? Iţi rămânea doar să uiţi că ai citit, să uiţi că ai cunoscut un om care a scris aşa ceva, să te ridici şi să îi spui un pseudo "bună seara", şi să pleci. La tine acasă. Să te întorci la viaţa ta. Să dai totul dracului. Realizai în scurt timp că nu puteai da totul dracului, ceva te măcina. Te duceai frumos în bucătărie, îţi pregăteai o cafea, prăjeai nişte cartofi, presărai sare peste ei, dar gândurile se îndreptau mereu la aceleaşi întrebări, obsesive. Mâncai absent. Iţi luai ceaşca de cafea şi te aşezai pe fotoliul tău, deschizând un curs ce trebuia învăţat. Apoi, brusc, îţi aminteai tot ce aflasei în ultimul timp despre autorul romanului Inimă sfărâmată.

In primul an de facultate, ai făcut cunoştinţă cu el din politeţe. Era genul de persoană pe care, dacă nu o cunoşteai, nici nu îţi doreai să o cunoşti. In al doilea an de facultate, ai ieşit la o bere cu el şi ai aflat că lucrează la un roman care va revoluţiona conceptul. Vorbea întruna şi într-una din ideile lui te-ai regăsit, ca o melodie într-o compilaţie. In al treilea an de facultate, nu l-ai mai întâlnit la facultate. Te-ai dus la el acasă şi ţi-a spus că nu ar mai avea rost să continue studiile, când îşi va termina romanul, le va da el ceva de studiat profesorilor. Ţi s-a părut cam radicală şi riscantă opţiunea lui. L-ai dat dracului, aveai alte lucruri de făcut. Sorbi puţin din cafea, şi în zaţul rămas acolo ţi se pare că îi observi forma spiroidală a nasului. L-ai mai întâlnit la nunta lui. Genul de tipă care nu iese în evidenţă doar dacă se ascunde după zidul chinezesc. Altfel, prin fizic, atrage atenţia ca un obiect luminat de un reflector pe o scenă aflată într-o sală întunecată. Prin ceea ce spunea, te făcea să nu mai poţi spune nimic, iar vocea ei spărgea tipare, timpane... S-a măritat cu el pentru că îi citise romanul, încă neterminat.

L-ai mai văzut la lansarea de carte. Şi de atunci, nu ai mai vrut să îl vezi. Ai aflat de la prietenii comuni că: în câteva luni, romanul lui a fost considerat cel mai mare fiasco, de la Cronicile unei nebunii încoace; că nu s-a mai putut angaja nicăieri pentru că nu avea studiile terminate; că soţia... încă mai stătea cu el dar îi mânca zilele, pe care în prealabil le gătea la foc (cu foc) mic; ca arăta groaznic şi nu mai avea niciun prieten. L-ai mai văzut apoi doar în romanul pe care i l-ai cumpărat. Avea o poză pe coperta din spate. Arăta ca dracu', iar romanul era unul siropos, de un romantism atât de dulce, că, dacă îl citeai în timp ce beai cafeaua, nu mai puneai zahăr în ea. Iar titlul făcea toţi banii... Inimă sfărâmată... Ce dracu' e-n capul unora?

Dacă ai fi trăit, cumva, două sute treizeci şi doi de ani, ai fi înjurat când ai fi aflat că romanul Inimă sfărâmată era considerat unul dintre cele mai revoluţionare romane ale tuturor timpurilor. Bineînţeles, la o asemenea vârstă, ai fi înjurat practic pe oricine şi orice. Dar mai ales pe academicianul care te-ar fi vizitat la spital. Te-ar fi întrebat pe un ton mieros: "ce mai faci, cum te mai simţi, tatae? te tratează bine sora?".

Apoi, ar fi apăsat un buton şi un scaun i s-ar fi aşezat sub fund, undeva aproape de patul tău. Te-ar fi privit în ochi şi ar fi ridicat un colţ sau altul al unei buze, spunând, pe un ton ceva mai săltăreţ: "hai să îţi dau o veste bună!". Te-ai fi gândit că îţi dă o vestă, la vârsta aia, nu prea ai mai fi auzit bine. "Îl mai ţii minte pe fostul tău coleg de facultate? Ăla, care a scris romanul ăla siropos?" Ochii tăi ar fi prins puţină viaţă, de te miri de unde, şi ţi-ai fi amintit cu groază de fostul tău coleg şi romanul lui.

Academicianul ar fi început să îţi explice noua teorie literară, preluată de la una din schiţele lui Goethe. Ţi-ar fi făcut un desen folosind un gadget pe care l-ai fi înjurat, neştiind ce e şi cum se foloseşte. Ţi-ar fi desenat în spaţiul din faţa ta, cu acel gadget, un punct. Ţi-ar fi spus: "în punctul ăsta, se află poezia primordială, veche de când Platon", apoi ar mai fi desenat un cerc în jurul ei, arătându-ţi cele trei mari genuri: liricul, epicul, dramaticul, şi subspeciile care vin între acestea, unindu-le. Ar fi continuat să deseneze cercuri concentrice, pe care ai fi putut vedea linii ce se unesc cu punctul poeziei primordiale, ţi-ar fi dat nume ciudate ale extraspeciilor literare găsite în urmă cu două sute de ani, apoi subspeciile care le unesc, ţesând o pânză de păianjen beat.

"Dar - ar fi continuat academicianul dacă nu ai fi adormit - acestea sunt bidimensionale. Hai să îţi arăt ce s-a descoperit de curând." Şi desenul ar fi devenit tridimensional şi mult mai complicat. Punctul poeziei primordiale ar fi rămas acolo, dar atâtea linii reprezentând sub şi extra specii de literatură ţi-ar fi obosit ochii, în tridimensionalitatea lor sferică.

"Ei, acum, ce a făcut colegul ăsta al tău de a revoluţionat totul? Fiecare text are anumite trăsături ce apar pe schiţa asta sferică. Odată introdus romanul lui în aparatul ăsta, din sferă rămân numai acele linii şi cercuri reprezentând caracteristicile romanului Inimă sfărâmată..."

Şi academicianul ar fi introdus romanul în micuţul gadget, determinând sfera-literară să renunţe la caracteristicile neîntâlnite în acest minunat roman de dragoste. Linie cu linie, cerc cu cerc, din tridimensionala schiţă ar fi fost sfâşiaţi pixeli. Până când s-ar fi conturat din ce în ce mai clar, smulsă parcă din piept sau dintr-un manual de anatomie, o inimă... sfărâmată.