Adrian Haidu

Circumstanţe atenuante

Şi cum se ducea el aşa pe strada aia, la fel i se împleticeau şi gândurile. Că ar fi avut sau nu mai multe şanse dacă la un moment dat pur şi simplu nu ar mai fi băut, că trebuia să nu fi încercat cu disperarea aia-n gesturi, să fi ţinut cont de sfaturile prietenilor, sau că din contră, n-a încercat destul, a plecat prea devreme, iar alcoolul i-ar fi dat şi mai multă încredere. La toate astea se gândea ca fiind corecte toatea-n acelaşi timp, şi c-adevărul tocmai de asta se pierdea undeva, la mijloc, în locurile unde ideile [corecte toate] se sudează, pe acolo se scurge adevărul.

Străzile se diluau în faţa lui, omogenizându-se confuz. Se opri şi începu să urmărească alt gând, complet nou, bâzâindu-i între urechi ca o muscă, şi neştiind unde-şi lăsase telefonul, se opri de-odată ca o suricată, cercetând drumul cu privirea, mirosul şi memoria, încercând să găsească elementul nou, primejdia, fremătându-şi apoi buzunarele şi curmându-şi la fel de brusc gestul.

Şopti, privind înapoi, calculând greşit atât traiectoria cât şi timpul şi cu siguranţă persoana, o înjurătură care-i ieşi mai mult pe nas, şi se coborî şerpuind, dezarticulat, pe strada care ducea înspre podul Grant.

În momentul în care el deci şopti înjurătura, un obiect începu să penduleze în orizontul lui de aşteptare. Nu i-ar fi acordat probabil prea multă atenţie, şi pentru o perioadă nici nu o făcu. Se mulţumi să-şi continue drumurile, încercând să nu se mai gândească la telefonul pierdut, şansa ratată cu Ana şi la prietenii cu care se certase. În loc să vadă, mai degrabă îşi alcătuia drumul din faţă folosind amintiri concoctate aleatoriu, de te miri unde, proiectând o şosea care, după o clădire sau alta, cotea, scurtând drumul. Toate străzile duceau la el acasă, problema era că această casă îşi schimba aleatoriu poziţia în amintirile lui, unde şi el sărea de la un fir la altul.

Obiectul care-i intrase în câmpul vizual când şoptise acel mic reproş continua să îi zgândăre marginile ochilor. Îl alungă cu mâinile ca pe o muscă şi încercă să judece la rece. Problema era că singura judecată la care mai avea acces, în starea în care se afla, era una cel mult retroactivă. La fel cum îşi alcătuia drumul folosind memoria pentru a proiecta următorii zece metri, la fel judeca lucrurile întâmplate, mai mult instictiv.

Astfel, nu îi luă mult timp pentru a ajunge la concluzia că Ana de fapt atât aşteptase, ca el să insiste, că nu era beat, era puţin ameţit, că nu pierduse telefonul, îl luase un prieten, că strada aia într-adevăr scurta drumul iar obiectul din marginea ochilor era o fată.

Şi nu orice fel de fată, dar pentru asta trebuie să înţelegem felul în care obiectul i-a fost relevat întâia oară. Pentru că nu şi-a îndreptat pur şi simplu privirea spre ea şi a văzut-o. Mai întâi s-a uitat la numele străzii, scris pe o plăcuţă albastră, pe care numai prima şi ultima literă erau stabile, iar restul se combinau întruna iar el le impingea cu privirea. Până când ochii îi alunecară spre stâlpul de iluminat, al cărui bec era nucleul în jurul căruia mii de insecte trepidau, orbitând orbeşte. Lumina care se strecura printre acei electroni ajungea pe chipul fetei, urmată îndeaproape de privirea lui. Astfel, nu numai ceaţa alcoolului şi uimirea adăugau noi dimensiuni străinei, dar şi jocul de umbre şi exploziile minuscule de lumini îi conturau acesteia trăsături fantomatice.

Adică, de unde să ştie el că nu era chiar Ana? Nu tocmai ea, dar oricum, bazată pe-aceleaşi calcule şi probabilităţi? Nu, cu siguranţă nu era, dar s-a oprit şi a început să judece la fel. Fata s-a îndepărtat uşor, ajutată şi de reacţia privirilor probabil. Problema era că se îndrepta spre strada care lui îi scurta drumul.

Că acum gândurile erau ca un fel de bicicletă la care, pe de o parte, pedala raţiunea, iar pe cealaltă, obsesiile, era un lucru de la sine înţeles. Reproşuri şi frustrări, falsuri şi amintiri, toate coincideau cu strada pe care mergea, fiind de altfel şi singurul lucru cu care interacţiona. Fireşte, mai era şi fata, care tot grăbea pasul. Se uita sau nu la el? Oricum, era hotărât. Avea mai mult curaj şi un pachet plin de ţigări, din care îi putea oferi un motiv bun de a intra în vorbă. De altfel, el era un tip interesant şi îşi amintea că purtase discuţii variate în acea noapte, din care cu siguranţă îi putea sintetiza esenţialul, întrerupţi amândoi de ceaţa, uimirea, umbra şi exploziile de lumină, ca să nu mai vorbim de ţigări, cu tot cu fumul lor.

Dar dialogul se purtase oarecum spart, înainte de a vorbi. Grăbise pasul iar ea aproape fugi, uitându-se din când în când la el, dar pentru el totul era o chemare, o invitaţie la reluarea discuţiei pornite în club. La un moment dat începu să fugă iar fata se pierdu, neştiind ce să mai facă. El începu să îi vorbească şi îi oferi o ţigară, dar ea nu mai apucă să îi răspundă. Văzând-o mai clar decât prima oară, îşi consumă toată energia doar pentru a o privi, uitând astfel să mai proiecteze strada din jurul lui, întreaga arhitectură, becul trepidând, totul deveni întunericul din care se năştea fata. Era exact ca Ana, doar că era diferită.

Gesturile lui se înlănţuiau ca într-un dans, iar reticenţa noii Ane îi alimenta încrederea. Mâinile îi erau parcă rupte din corp cand îi oferea o ţigară care refuza să fie acceptată, vorbele se izbeau de timpane şi până la urmă îşi alcătui singur răspunsul, din aminitiri modificate corespunzător. Îi puse o mână în gât şi o trânti pe un trotuar pe care mintea lui era prea ocupată pentru a-l procesa. Se descheie la prohab şi îi ridică fusta şi îi înlătură chiloţii. Totul deveni atât de confuz, încât i se păru că fata contribuie, geme plăcut şi se mişcă natural, tremură naiv şi îl mângâie spontan, anticipează intenţiile şi amplifică simţurile. Apoi confuzia se aşternu şi peste simţuri, până când, în mijlocul luptei, la jumătatea drumului spre un orgasm forţat şi artificial, unilateral, când cu o mână îi ţinea gura iar cu cealaltă hainele, mişcându-se spasmodic, gâfâind, din becul postat în stâlpul din faţă se desprinse un punct. Punctul înainta spre ei, folosind o bucată de lumină ca mijloc de locomoţie. El se opri, ceea ce însemna că amândoi se opriră, şi privi cu extaz cum musca aceea, călare pe-o rază de lumină, zbură până la ei şi apoi orbită lasciv în jurul lor. Totul deveni pentru el doar traiectoria muştei, pe care o vedea ca pe un joc de artificii. Bâzâind, musca se aşeză când pe spatele fetei, când pe mâna lui; mustăcind, pierzându-şi brusc interesul, insecta zbură ameţitor, înapoi la becul părăsit sau în căutare de alte aventuri.

Violul continuă apoi mai mult din politeţe, sau poate inerţie. Accentul cădea pe-acel orgasm care se cam lăsa aşteptat, dar automatismul mişcărilor repetitive avea totuşi ceva plăcut şi simţi că nu mai era mult. Orgasmul fu încununat de puţină amorţeală, o uşoară ameţeală şi relaxare, asemănătoare unei stări de somnolenţă.

Când se ridică, îşi aprinse o ţigară, continuând totuşi să gândească mai mult retroactiv. Începu să îi pară rău. Încercă să găsească o soluţie. Cum nu îşi amintea să mai fi omorât pe cineva până atunci, scoase pur şi simplu din buzunar nişte bani şi îi aruncă spre ea. Îşi continuă apoi drumul, pe strada care într-adevăr ducea spre casă.

Scoase cheia şi aşteptă puţin, încercând să se trezească din beţie şi fantastic. Violase o fată. Totul avea să fie altfel de acum. Simplul fapt de introduce o cheie în broască avea anumite conotaţii, exact ca atunci când era mic şi cineva îl lovise cu o ţeava peste nas, iar în următoarele săptămâni nu suportase să vadă cum Tom era violent faţă de Jerry; sau ca atunci când o iubise pe Anca şi după ce se despărţise de el nu voia să audă nimic despre dragoste. De acum încolo, va vedea peste tot aluzii la cele întâmplate.

Intră şi se trânti în pat, încercând să îşi amintească dacă într-adevăr se întâmplaseră toate sau nu. Dacă se va trezi a doua zi şi va constanta că nu mai are prieteni, că şi-a pierdut telefonul, că a... Şi tocmai aici este partea cea mai dureroasă, pentru că se va trezi şi primul lucru pe care-l va face va fi să caute telefonul. Dacă îl va găsi, va fi bine, dar ce ar trebui să caute, şi unde, ca să se asigure ca nu i-a făcut nimic acelei fete? De unde va şti el că nu a nenorocit o persoană pe care nici nu o cunoştea, nici nu ştia cum arăta, de unde să afle el că totul a fost un vis frumos? Că nu va trebui să fugă din oraş, din ţară, ca să scape de eventualele consecinţe?

Şi se gândea că dacă el, care se simţise cel mai bine tot timpul afacerii ăsteia, dacă el era acum atât de traumatizat de tot ceea ce se întâmplase, atunci oare cum se va fi simţind persoana a cărei viaţă i-o distrusese?

Ajunsă şi ea acasă, se purtă de parcă nimic nu se întâmplase, mai ales că, într-un colţ al garsionerei, bebeluşul ţipa, luminat doar de lună. Începu să se dezbrace şi în timp ce se spăla repede, lăsând uşa de la baie deschisă, îi vorbi bebeluşului, cum fac unele mame, despre lucruri serioase, cu tonul acela de parcă ar fi înţeles despre ce este vorba şi urletele lui erau răspunsuri înţelepte. Învelită în prosop, mama se îndreptă spre el spunându-i că acum, gata, nu mai avea ce să facă, nu mai exista nicio soluţie. Îşi dezveli sânul şi el supse bucuros. Gata, gata, mâine o să mergem amândoi în parc şi după aia în Carrefoure, o să îţi cumpăr scutece şi jucăria la care data trecută îţi sclipeau ochii, deşi... se opri, observând prima lacrimă. Deşi... celelalte urmară lent. Deşi, în noaptea asta... am avut un... un singur client.