Pinguinul Boris
Era o zi rece şi mohorâtă. Norii nu dădeau nicio şansă razelor de soare să mângâie fruntea încordată a pinguinului Boris. Pe aleile Parcului Central, aflat în inima capitalei etern înzăpezite a Ţării Pinguinilor, nu mişuna nimeni. Pesemne că vântul puternic îi ţinea în casă pe cei care, în perioada aceasta a anului, hoinăreau prin parc până noaptea târziu, bucurându-se de ultimele zile dinaintea iernii. Doar Boris traversa abătut aleea principală a parcului.
Dar de ce era Boris atât de trist? Un pinguin imperial abia trecut de vârsta adolescenţei, cu o înălţime puţin peste medie, Boris era mereu entuziasmat şi mersul său unduitor atrăgea atenţia prin desele ţopăieli. Avea capul complet negru, ciocul negru-portocaliu uşor încovoiat, iar penele albe de pe gâtul micuţ îi erau acoperite cu puf auriu, ce forma un colier atrăgător. Pe partea dreaptă a gâtului avea tatuată o spirală, semn că fusese iniţiat în tainele Soarelui-spirală. Moştenise acest secret pe cale maternă, părinţii săi fiind maeştrii spiralaţi. Taina lor spunea că Soarele este o spirală ce nu poate fi văzută cu ochiul liber, din cauza strălucirii. Textul-spirală, compus din figuri geometrice fără colţuri, amintea de Spiralatul-Şef, pinguinul care văzuse pentru prima oară forma adevărată a Soarelui. Se pare că lenevea la malul mării într-o după-amiază senină, tolănit în şezlong după o masă copioasă, când îl apucă dintr-o dată un căscat teribil. Îşi deschidea ciocul larg, cât un balon, apoi şi mai larg, cât o balenă, şi mai larg, cât un balontozaur, şi pac! – o rază de soare îi gâdilă cerul gurii. Ochiul ascuns acolo se deschise şi Spiralatul-Şef văzu minunea: o spirală de foc pe cer, învârtindu-se ameţitor, uneori mai mare, alteori mai mică. Copleşit de misterul luminii calde ce-l învăluise, Spiralatul-Şef se aruncă în mare, nu înainte de a-şi fi consemnat experienţa desenând o serie de figuri geometrice pe nisip, ce aveau să alcătuiască textul-spirală. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat apoi cu el, dar spiralaţii spuneau că „Acolo e bine. Acolo e Dumnezeu. Acolo ne e locul. Hai şi noi!”. Îşi ocupau timpul cu exersarea tehnicilor de cauciucare a maxilarului şi de căscat prelungit. Sperau că vor reuşi să vadă şi ei într-o zi minunea de a trăi sub o spirală solară.
Pentru că susţineau aceste idei scandaloase, care le-ar fi adus mari necazuri dacă ar fi ajuns la urechi nepotrivite, spiralaţii acţionau din umbră. Fondaseră o trupă de circ ambulant, paravan pentru activitatea lor misionară. Mergeau din oraş în oraş, seara ofereau spectacole de circ în cortul lor galben, iar noaptea propovăduiau mulţimii de pinguini rămase taina spiralei, singura formă a adevărului pur.
Boris nu dădea doi bani pe spirală şi pe activitatea părinţilor săi. Prefera să se bucure de lucruri fără să le cunoască adevărata natură şi, în afară de plăcere, nu era interesat de nimic. Spirala de pe gât o primise pe vremea când era pui. După un timp, ajunse să înţeleagă ce reprezintă şi încercase de mai multe ori s-o şteargă. Unii dintre cei mai avansaţi spiralaţi, părinţii lui Boris îl înţelegeau. Îl lăsau acasă, în timp ce ei călătoreau cu trupa de circ, câştigând noi şi noi adepţi spiralaţi, care le aduceau noi şi noi venituri. Pentru că, se-nţelege, nimic nu era pe gratis, iar dezvăluirea tainei spiralei şi a tehnicilor aferente costa o avere. O parte din banii familiei era investită în turnee şi aparatură pentru circ, iar de restul se bucura Boris, care experimenta cele mai fine plăceri ale vieţii.
Cunoştea oraşul aşa cum îşi cunoştea albul penelor de pe burtă. Îşi petrecea timpul în locurile cele mai atrăgătoare. Îî plăceau sporturile: paria la curse de foci, juca v-aţi ascunselea în burta balenelor şi mergea la pescuit sportiv în ape repezi, mai mult să facă mişcare decât să prindă peşti, mai ales că majoritatea speciilor erau protejate şi nu avea voie să le mănânce. Duminica mergea la film sau la teatru. Era înnebunit după comedii, se pricepea de minune să râdă în hohote. Frecventa şi un curs de pictură, doar pentru a urmări femelele adélie care pictau cu coada lor gingaşă. Pentru un singur tablou, se strângeau vreo cinci pictoriţe într-o echipă, fiecare cu o pensulă diferită: mai stufoasă, mai rară, mai mare, cu o singură pană sau alte modele. Era un adevărat spectacol să le privească mişcările, iar imaginaţia lor era absolut încântătoare, deşi nu era mare amator de artă. În fiecare zi înota în piscinele hotelurilor de patru stele. Se delecta cu felurite cocteiluri şi cu penajul auriu al femelelor imperiale, iar serile cina singur sau în compania vreuneia dintre ele, în cele mai selecte restaurante, savurând calamari gustoşi şi preparate din bucătării internaţionale.
Aşa se face că-ntr-o seară, la lumina boreală, avu o experienţă neobişnuită alături de o femelă bine instruită în scrierile filozofilor de elită. Erau abia la felul întâi, când femela îi puse fatala întrebare: „Şi care-i scopul vieţii tale?”. „Păi să mă joc, să mă bucur de viaţă!”, răspunse Boris în timp ce se juca cu un fir de aţă din faţa de masă. „Nu, dragule, nu la asta mă refer!”, exclamă femela sever. Şi plusă: „Pe ce drum ai apucat, încotro vrei s-ajungi, ce ţeluri vrei s-atingi. Asta te-ntreb eu, nu te mai purta ca un derbedeu.” Şi poc! – Boris avu o revelaţie ca un aisberg ciocnitoare, iar ciocul îi căzu în ciorba de ciocănitoare. Pe cât de frumoasă, pe-atât de periculoasă, femela izbucni într-un râs dispreţuitor. Lui Boris i se ridicaseră penele de pe el. O rupse la fugă împleticindu-se. În drum spre uşă, dărâmă farfurii, pahare şi-un chelner grăsun şi ajunse afară decorat ca un brad de Crăciun, plin de preparate culinare din cap până-n picioare.
Acasă, înainte să adoarmă, se frământă timp îndelungat. Şi noaptea următoare la fel. Şi încă şapte nopţi pe urmă. Cum putuse să trăiască fără niciun scop până atunci? O cruntă depresie puse stăpânire pe el. Stătea închis în casă şi se-ndopa cu melasă. Trebuia să-şi găsească un scop numaidecât. Dar ce era de făcut? Poate să se angajeze pe undeva. O slujbă ar fi venit cu un scop ataşat. Dar nu se pricepea la nimic. Nici nu-l atrăgea ceva în mod deosebit. Tolănit în pat, îşi număra pe ghearele de la picioare prietenii cu slujbele lor.
Unu: Mara. Avea două slujbe, nu una. Era grădinar în timpul iernii, stiliza florile de gheaţă de la geamurile caselor, pe care le spăla vara, cu un detergent inventat chiar de ea, din sirop de muguri de brad amestecat cu săpun de rufe.
Doi: Vladimir. Era miner, extrăgea cuburi de gheaţă pentru băuturi răcoritoare şi visa să fie promovat la mina de unde se extrăgeau cuburi pentru băuturile spirtoase.
Trei: Nikolas. Nu se angajase încă, dar se pregătea pentru o carieră de garderobier la patinoar, post moştenit din tată în fiu, de o responsabilitate imensă: trebuia să stea tot timpul în vârful ghearelor, pentru că tejgheaua era prea sus, şi să zâmbească frumos clienţilor. Purtând la el o oglindă micuţă, se antrena tot timpul: se oprea pe stradă, se ridica pe vârfuri şi zâmbea larg în oglindă, cu gura până la urechi, dezvelind nişte dinţi albi ca zapada proaspătă – încă un amănunt important al unui garderobier de succes.
Patru: Sofia. Pentru că îi plăcea să fie înconjurată de flori, Sofia se făcuse florăreasă. Şi avea har. Măsura clienţii din priviri şi le spunea pe loc ce flori li se potrivesc. Masculii arătau pozele femelelor cu care se întâlneau şi primeau de la Sofia florile potrivite pentru ele. Succes garantat.
Cinci: Gulie. Marinar de profesie. Făcuse înconjurul lumii de vreo trei ori, în interes de serviciu, şi uneori îi povestea lui Boris aventurile prin care trecuse traversând Ţinuturile Peştilor de Miazăzi, Ţinuturile Mamiferelor Marine de Miazănoapte sau Ţinuturile Insulare. Aşa aflase Boris că există locuri în care e zăpadă doar două-trei luni pe an, dar şi locuri în care nu e zăpadă deloc. Aparent, anumite vieţuitoare din acele ţinuturi mâncau un lucru curios: gheaţă cu gust de ciocolată, vanilie sau fructe de pădure.
Şase: Pauză. Aici trebuia să fie locul lui.
Era de-a dreptul frustant pentru Boris că nu reuşea să-şi găsească un scop în viaţă. Ar fi putut el să facă multe, poate chiar să activeze în rândul spiralaţilor. Dar n-ar fi fost mulţumit. Sincer cu el însuşi, vroia să facă ceva în care să creadă cu adevărat. Îşi aminti de Yoghinu’ Pinguinu’, probabil singura fiinţă care l-ar fi putut ajuta să-şi dea seama ce are de făcut.
Porni ca o raţă într-o dimineaţă pe poteca ce ducea în vârful dealului de la marginea oraşului. Era destul de grăbit, avea un mers bălăbănit. Se clătina în dreapta şi-n stânga, cu grijă să nu-şi înghită ciunga, dinga-linga-dong şi tropa-trop, mergea ca un puşti care ascultă hip-hop. Dealul era acoperit de o pădure, unde se găseau fragi şi mure, iar sus era o poieniţă, cu zăpadă moale ca o perniţă. Lăsă repede în urmă oraşul şi hărmălaia infernală şi îl cuprinse o linişte ancestrală. Găsi în poieniţă un iglú mic (ştia şi el că Yoghinu’ Pinguinu’ era pitic). Se apropie şi bătu la uşă, care se deschise cu un sunet de găinuşă. Boris se minună de ce văzu acolo: o sculptură a lui Apollo, un pat rupt şi vechi, o căciulă cu urechi, multe sticle goale, vreo patru portocale, beţişoare parfumate, baloane colorate, nişte măşti cam urâte şi câte şi mai câte. Numai Yoghinu’ Pinguinu’ nu era de găsit. Pe pat, aşezat pe-un microscop, trona un caleidoscop. Lângă el, un bileţel: „Boris, frate dragă, ştiam c-ai să vii. Eu sunt plecat cu treabă, dar nu te necăji. Ştiu povestea ta şi te pot ajuta. În viaţă n-ai nevoie de un scop. Tot ce-ţi trebuie e un caleidoscop – asta-i vorba mea de duh ce se pierde prin văzduh. Tu eşti isteţ ca un arici, aşa că ia minunea asta de aici. Mergi acasă, fă un duş, înghite un ou de prepeliţă cu tot cu albuş, apoi priveşte prin găurică şi vezi ce-ţi pică.” Boris părăsi iute iglúul, cu tot cu caleidoscop, se grăbi spre potecă şi ţop! – se aruncă la vale pe burtă, alunecând pe zăpadă ca o turtă, de parcă se dădea pe tobogan sau cobora vreun burlan.
Acasă, Boris urmă intocmai instrucţiunile primite. După duş şi albuş, se aşeză comod într-un fotoliu din camera sa. Îşi potrivi caleidoscopul la ochiul drept. Închise ochiul stâng şi privi curios prin găurică. Roti uşor caleidoscopul. Roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet, toate culorile curcubeului se învârteau într-un dans ameţitor. Fascinat, Boris îl rotea din ce în ce mai tare. Culorile începeau să prindă formă. Se zărea o fântână arteziană, în mijlocul unui parc plin de pinguini. Câteva buturugi erau aruncate la marginea unei alei destul de late. Boris înţelese dintr-o dată totul. Aruncă pe jos caleidoscopul şi începu să ţopăie fericit prin cameră cu gândul la noua lui carieră. În acea noapte adormi uşor şi se visă marinar. Se făcea că umbla pe mare hoinar, ţinând pe umărul drept un canar.
A doua zi, Boris merse direct la fântâna arteziană din Parcul Central. Aşa cum bănuise, era identică cu cea văzută prin caleidoscop. O vreme, hoinări prin parc. Era o alee principală ce străbătea parcul de la un capăt la altul. La mijlocul ei era o piaţetă, în care trona fântâna arteziană, cu un bazin imens umplut cu apă rece ca gheaţa.
Abia venise vara. Zăpada sclipea în razele soarelui. Copacii erau încărcaţi de nea pufoasă, iar pe anumite alei de la marginea parcului crengile lor lungi formau adevărate tuneluri. Boris se distra enorm străbătându-le. Tropa-trop pe alei, pendulând de pe un picior pe celălalt, cu penele cozii care-i fluturau la spate, tropa-trop şi prin tufişuri, să-şi facă nevoile, cu puful alb de pe piept zbârlit de teama de a nu fi surprins, tropa-trop şi prin bazinul fântânii arteziene, să se răcorească bine de tot.
Apoi meşteri toată după-amiaza la buturugile găsite la marginea unei alei, în locul bine ştiut. Hârşa-hârşa cu fierăstrăul, să aducă buturugile la dimensiunile necesare, poc-poc cu ciocanul, pentru câteva cuie bătute în locurile potrivite, hei-rup hei-rup de unul singur, să rostogolească buturugile până la marginea aleii principale, aproape de fântâna arteziană, hei-rup hei-rup din nou, să aşeze buturugile una peste alta, şi treaba era gata. Construise un piedestal. Scrijeli pe el cu o scoică: La buturuga cu informaţii. Se dădu câţiva paşi înapoi, să-şi contemple opera. Ochii îi străluceau de bucurie.
Seara, îşi vizită prietenii pentru a-i anunţa că a doua zi, la răsăritul soarelui, avea să inaugureze un punct de informaţii în Parcul Central. Toţi apreciară că era o idee excelentă, având în vedere că oraşului, chiar capitala ţării, îi lipsea cu desăvârşire aşa ceva, iar lui Boris, experimentat cunoscător al urbei, îi venea ca o mănuşă slujba aceasta.
În dimineaţa următoare, într-o linişte fermecătoare, Boris se trezi cu noaptea-n cap şi porni încet spre parc. Chiar de la intrare, observă un covor roşu, mare, aşezat pe mijlocul aleii principale. Păşi pe el cu grijă şi cu luare-aminte, căci roşul i se părea fierbinte. Era încă întuneric şi nu distingea prea clar ce e realitate şi ce-i imaginar. În contrast cu zăpada albăstruie, covorul arăta ca o flăcăruie. Boris înainta cu privirea fix în jos. După câţiva paşi, observă ceva curios. Roşul se transformă în portocaliu. Şi pe urmă-n auriu. Se făcu verzui, apoi albăstrui şi în sfârşit un indigo violaceu, de parcă Boris mergea pe-un curcubeu. Culorile începură să danseze acelaşi dans ce-l văzuse în avans, într-un mod alambicat, prin caleidoscopul fermecat. Dansul se reflecta pe burtica lui cea dalbă şi-l transforma într-o salbă.
Ajunse în final aproape de fântână. Zeci de pinguini îl aşteptau nerăbdători. Unii ştiau de isprava lui din ziare. Alţii doar din auzite. Sofia ieşi prima la întâmpinare. Îi aşeză pe cap o coroniţă din margarete. Îl mai despărţeau câţiva metri de piedestal. Pinguinii se dădură de o parte şi de alta a covorului. În spatele piedestalului, Gulie cânta la tobe un marş solemn. Tam-tam-tararararam. Boris se apropia de Buturugă cu paşi mici. Tam-tam. Nu se aştepta deloc la toate astea. Tararararam. Fusese luat prin surprindere şi nu ştia cum să reacţioneze. Tam-tam. Zâmbi încurcat şi flutură aripa dreaptă în aer, de parcă îşi luase rolul în serios. Tararararam. Cu fiecare pas, se înclina când spre stânga, când spre dreapta, când înainte, când înapoi. Aducea omagii zeilor celor patru puncte cardinale, protectorii urmelor de paşi şi ai direcţiilor din care bate vântul. Simultan, în gură îşi indrepta limba către cele patru puncte cardinale secundare, făcându-le pe plac zeiţelor corespunzătoare. Tam-tam-tararararam. În faţa lui se ridica piedestalul. Tam. Urcă o treaptă. Tam. Încă una. Tararararam. Tam. Mai urcă o treaptă. Tam. Şi încă una. Tararararam. Şi ajunse sus. Tuuuuuuuuuuuum – Gulie furase claxonul vaporului său. Lui Boris i se zbârli un pic puful de pe el. Îşi îndreptă spatele. Cu aripile depărtate de corp, arăta ca o săgeată gata să se înalţe spre cer. Răsări soarele şi o rază îi lumină faţa. Privi semeţ în toate direcţiile, ca un căpitan de vas la proră. Îl încercă un sentiment de împlinire.
Din acea zi, totul se schimbă pentru Boris, de la rutina zilnică până la gustul mâncării. Nici peştele nu mai avea gust de peşte, nici calamarul gust de calamar. Pentru că era mestecată de dinţii unui pinguin cu un scop în viaţă, mâncarea avea gust de nectar. Încerca senzaţii noi chiar şi când respira. Era ceva în aer care îi pria. Uită şi de foci, şi de înot, şi de v-aţi ascunselea. Se trezea în fiecare zi dis-de-dimineaţă, se cocoţa în vârful Buturugii cu informaţii şi pleca de acolo mult după aprinderea felinarelor.
Ce avea Boris de oferit era nepreţuit pentru turiştii veniţi în capitală, dar şi pentru unii băştinaşi: informaţii turistice. În afară de clasica întrebare Unde este locul x?, al cărui răspuns începea invariabil cu Locul x este..., Boris îndruma pinguinii către cele mai frumoase locuri de promenadă, cele mai bune şi ieftine hoteluri, cele mai sofisticate restaurante şi aşa mai departe. Deveni cunoscut şi îndrăgit foarte repede. Răspunsurile sale erau garnisite cu sfaturi demne de luat în considerare, iar descrierile traseelor includeau şi scurtăturile numai bune de păcălit timpul.
Compania angajată să facă harta oraşului îl înscrise pe Boris în lista obiectivelor turistice, iar primarul îi oferi diploma de cel mai merituos cetăţean al anului, pentru iniţiativa sa excepţională şi pentru priceperea şi dăruirea cu care îşi ajuta semenii. Fusese decorat şi cu o medalie din scoici suflate cu aur.
Boris era în culmea fericirii. Îşi găsise în sfârşit un scop nobil în viaţă şi era apreciat pentru munca lui făcută din plăcere. Când nu era prea ocupat, stătea la poveşti cu pinguinii veniţi la fântână. Femele dintre cele mai alese îi făceau în trecere cu ochiul. Avea planuri mari. Hotărâse ca în următorul sezon de împerechere să facă pasul necesar pentru a-şi întemeia o familie. Se gândise chiar să contacteze alţi pinguini din provincie pentru a-i convinge să facă ceva asemănător Buturugii şi în oraşele lor.
Totul a fost bine şi frumos, până într-o zi când Boris se trezi cu un panou de tablă, instalat vizavi de Buturuga lui cea dragă. Pe panou nu era nici mai mult nici mai puţin decât harta capitalei, cu restaurante, hoteluri, străzi, parcuri, pieţe şi alei. Dacă era atent studiată, pur şi simplu nu mai rămânea nimic de întrebat. În dreptul fiecărui obiectiv turistic era un număr, regăsit şi în chenarul din partea dreaptă a hărţii, unde erau trecute informaţiile corespunzătoare. Dedesubt, se găsea legenda: hotelurile erau maro, piscinele albastre, parcurile verzi, cinematografele erau un K, restaurantele un peşte, iar magazinele şi supermarketurile o sacoşă. Cercetând harta, Boris râse de ironia sorţii: în locul unde ar fi trebuit să se afle buturuga sa cu informaţii, era o bulină roşie pe care scria Dvs. sunteţi aici. Tot oraşul era împânzit de panouri cu harta asta. Mai mult, erau şi o grămadă de stâlpi pe la intersecţii cu săgeţi care arătau direcţia de mers spre diferite obiective turistice. Pentru teatru faci la dreapta, pentru arena de foci o iei la stânga... Totul mură-n gură.
Trecu o săptămână, trecură două şi Boris înţelese că stă degeaba acolo. Toţi pinguinii îşi rezolvau treburile cu harta de pe panou. Urmăreau cu aripa traseul pe care-l aveau de făcut, apoi porneau cu ochii după săgeţi. Se simţea ca o momâie. Mâhnit, îşi luă inima în dinţi şi închise prăvălia.
Trecu ceva timp de atunci. Vara era pe sfârşite. Venea iarna, cu ninsori abundente şi vânturi din toate direcţiile. Boris traversa abătut aleea principală a Parcului Central, cu gândul în altă parte. Corpul îi era aplecat în faţă, de parcă era gata-gata să cadă-n cioc. Părea că face paşi numai pentru a se sprijini. Ăsta nu era mers de pinguin normal. După ce-ţi scapă scopul scorţişor al vieţii ca prin urechile acului, nu prea-ţi mai arde de nimic. Părinţii săi veniseră de curând acasă, în vacanţă. Nu vroia să stea prea mult în preajma lor, pentru a nu fi nevoit să le povestească ceva, dar nici pe la prieteni nu vroia să meargă, din acelaşi motiv. Aşa că hoinărea prin oraş toată ziua, fără nicio ţintă. Acum se nimeri în parcul de care-l legau cele mai frumoase amintiri din viaţă. Aproape o vară întreagă fusese busola pinguinilor, însăşi Steaua Polară, muşchiul de la rădăcina copacilor, farul care-i anunţă pe marinari că au dat de pământ. Se alesese praful şi pulberea de tot. Se năruiseră şi visele lui măreţe.
Ninsese cu o zi în urmă. Boris observă şanţul micuţ pe care-l lăsa în urmă mersul său, chiar pe mijlocul aleii. Îşi aminti cum într-o frumoasă dimineaţă de vară era întins pe acolo un covor roşu. Ajunse în dreptul Buturugii sale, acoperită cu zăpadă proaspătă. Se aşeză pe prima treaptă. Privi panoul din faţa lui. Din cauza zăpezii, nu se mai vedea harta deloc. Aproape că zâmbi. Ce rost are o hartă, dacă nu te poţi uita pe ea? Se hotărî să dea zăpada jos. Pe ici pe colo, panoul era mâzgălit cu un marker negru. Se chinui un pic, dar până la urmă reuşi să-l cureţe. Observă că stâlpul cu săgeţi de lângă panou era strâmb. Câteva săgeţi erau îndoite. Dacă ai fi pornit spre patinoar, ai fi ajuns în port fără să fii marinar. Dacă vroiai să mănânci la restaurantul Foca Măiastră, care avea o firmă albastră, ajungeai la creşa de copii Delfinul Clandestin, unde puteai să vizitezi muzeul Primului Pinguin, cu exponate foarte rare de pe vremea peşterilor polare. Cu puţin noroc, Boris reuşi să îndrepte ce era de îndreptat şi se simţi uşurat că restaură ordinea mondială fără nicio cheltuială.
Merse acasă şi povesti însufleţit părinţilor toate aventurile prin care trecuse, începând cu femela filozoafă. Când veni partea cu caleidoscopul, făcură ochii mari şi ascultară cu atenţie. La sfârşit, o zbughiră amândoi cu claeidoscopul pe balcon, să privească soarele prin el. Poate-poate vedeau spirala, mai ştii? Boris îi auzea cum se certau pe obiectul fermecat, pentru a stabili cui îi venise mai întâi ideea.
Înainte de culcare, Boris îşi aminti de prietenul său Munik, din Ţara Maimuţelor. Obişnuia să corespondeze cu el în copilărie. Într-o scrisoare, acesta îi povestise despre tatăl său, muncitor într-o fabrică de pastă de dinţi. Toată viaţa înşurubase capace la tuburile de pastă, până când fabrica a fost dotată cu maşini automate menite să facă treaba asta mult mai repede. După ce a fost concediat, tatăl lui Munik a studiat cu atenţie mecanismul de funcţionare al maşinilor. S-a angajat din nou în fabrică, de data asta la departamentul tehnic, fiind specialist în repararea maşinăriilor care îi luaseră slujba.
Dimineaţă, la micul dejun, Boris se urcă într-un alun şi mâncă un ecler bun. Se linse pe cioc şi se făcu ghemotoc. În jurul lui, fulgii de zăpadâ ieşiseră la promenadă.