Gheorghe Florescu - Confesiunile unui cafegiu - fragmente
Către sfârşitul verii lui 1969, soseşte în România, din îndepărtata Chină, o uriaşă cantitate de raţe congelate, destinată în special unităţilor de alimentaţie publică. Vin totodată şi reţete speciale de preparare a acestor produse. Dar, stupoare! Raţa chinezească nu place populaţiei din România. Colac peste pupăză, în urma unor defecţiuni tehnice din depozitele frigorifice ale Halelor Centrale Obor şi din alte cauze, neelucidate vreodată, aproape întreaga cantitate se depreciază, fiecare raţă având pete mari de mucegai. Deşi Radu Abagiu şi Victor Ranga depun eforturi extreme pentru a desface acest produs, nu reuşesc şi sunt obligaţi să găsească o soluţie. Şi iată că se încheie o înţelegere cu fabrica Flora din Capitală să primească această marfă în vederea prelucrării. O perioadă îndelungată, întreaga fabrică lucrează pentru a obţine „minunatul pilaf cu raţă”. Abagiu foloseşte în acest scop cei mai buni bucătari din Capitală. Evrika! Toată lumea este entuziasmată. Vin din toată ţara înalţi reprezentanţi ai clasei muncitoare şi încheie contracte de livrare spre Valea Jiului, Hunedoara, Reşiţa etc. Cunoscutul salut „Noroc bun” este scris direct pe maşinile ce se îndreaptă spre zonele miniere ale ţării. Minerii dau ţării cât mai mult cărbune…şi primesc ce avem noi mai bun…Şi ce putea fi mai bun decât pilaful de raţă? Mai ales când de această treabă se ocupă doi mari oameni ai momentului, Radu Abagiu şi Victor Ranga? În plus, bine cunoscuta lozincă „daţi mai puţin, să ajungă la toată lumea” este pe buzele tuturor beneficiarilor Agenţiei de Import. În aşa fel încât toţi excursioniştii care au vizitat în perioada imediat următoare cabanele noastre montate au fost serviţi în primul rând cu deliciosul pilaf de raţă. În toate marile noastre şantiere, în exploatările forestier, toţi apreciază şi cer în mod special mult apreciatul pilaf de raţă. Şi astfel, toţi medicii din România au căpătat ceva de lucru. CE nu reuşeau ei rămânea preoţilor de toate confesiunile, care se rugau încontinuu pentru odihna adormiţilor întru Dumnezeu. Dar probabil că nimeni nu s-a gândit să aprindă lumânări pentru sănătatea celor doi mari oameni. Păcat. (pp. 78-79)
În două ture, îi servesc pe monştrii sacrii ai României. Alături de cei descrişi mai sus (n.r. Nicolae Carandino, Leon Kalustian, Harry Brauner, Gabi Mihăilescu, Lena Constante, Mircea Sântimbreanu, Nichita Stănescu, Marin Preda) apar, valuri-valuri, actorii. Cel mai bine se simte la Capşa mea Emil Botta. Tace şi ascultă. Zâmbeşte pişicher, uneori intervine cu câte-un vers chiar de producţie proprie. Luase recent premiul Eminescu pentru volumul Întunecatul April. Se discută despre Tudor Arghezi si mai ales despre întorsătura sa cu 180 de grade de la pupat în cur pe regele Carol II la pupat în acelaşi loc onor-regimul democrat-popular. Dar Arghezi avea şi susţinători. Criticat de marii oameni ai culturii comuniste, ca A. Toma, Arghezi - îl apărau aceştia – căzuse în dizgraţia staliniştilor. Aşa că la un moment dat, neavând din ce trăi, vindea cireşe în două coşuri de nuiele, cu vestita cobiliţă oltenească, îmbrăcat şi el in costum popular oltenesc, în faţa sediului Uniunii Scriitorilor, cireşe provenind din livada proprie de la Mărţişor. Scriitorul sovietic Ilya Ehrenburg, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică, sosit în vizită la Bucureşti, îl vede în această postură şi intervine în favoarea lui – şi astfel apare marea deschidere a lui Arghezi spre clasa noastră muncitoare, înfrăţită cu ţărănimea. Iar despre protectorul său, Ilya Ehrenburg, cunoscut de lumea întreagă pentru apelul „Omorâţi-i pe nemţi”, se spunea că fusese invitat de omul lui Stalin, Beria, sinistrul şef al NKVD – ului, să viziteze un lagăr de exterminare sovietic din Siberia. Când a revenit, Beria l-ar fi întrebat: „ Cum v-aţi simţit?” „ Ca un vulpoi într-un magazin de blănuri”, a răspuns Ilya Ehrenburg. (pp. 123-124)
Colonelul Gheorghe Florea îmi spune de îndată ce păşesc în încăpere:”Ehei, măi Florescule, de când te-aşteptăm noi! De circa douăzeci de ani te-am tot aşteptat să vii să faci un autodenunţ, să vii să ne spui lucruri pe care noi trebuie să le cunoaştem. N-ai venit şi e păcat. A trebuit să venim noi după tine. Era şi timpul, că probabil teşchereaua îţi dă pe dinafară. Tu ştii unde te afli aici?” mă întreabă cu o voce rău prevestitoare. „ Păi la Miliţie, după cum văd”, răspund eu cu o voce destul de neutră, încercând să-mi calmez emoţiile şi bineînţeles teama. „Nu, Florescule, nu eşti la Miliţie. Acolo vin doar cetăţenii cinstiţi care doresc să ne sesizeze unele aspecte negative din viaţa societăţii noastre. Tu, acum şi aici, te afli la <